sâmbătă , 25 noiembrie 2017
Home - Arhiva - Anxietatea sociala sau despre trac si timiditate
Anxietatea sociala sau despre trac si timiditate
Despre trac si timiditate

Anxietatea sociala sau despre trac si timiditate

Despre trac si timiditate

Despre trac si timiditate

Sunt o persoana emotiva.

De cate ori ma aflam in public, preferam colturile periferice, imi placea mai mult sa observ decat sa interactionez…si gafam  cu succes daca aveam ghinionul de a fi interogata sau eram obligata sa am un discurs public. Nu are sens sa va povestesc cat de mare era diferenta dintre examenele mele orale si cele scrise….oricat de mult m-as fi pregatit in fata comisiei in capul meu era blank. Tabloul era completat de transpiratii reci, afazii, balbisme, palpitatii, senzatia vca aerul din camera nu era sufficient…sau ca plamanii mei erau incapacitate. De unde si mai ales de ce apare aceasta anxietate?

Teama de a vorbi in public este foarte raspandita, nefiind o noutate, tinand cont ca mai bine de jumatate dintre membrii populatiei  se confrunta cu acest comportament si aproape o treime renunta sa se mai aibe discurs public. Spaima (blocajul)  apare din teama,  in fata unui posibil esec  sau din  teama fata de opinia celorlalti. Anxietatea de performanta are la baza teama de a nu reusi, teama aparuta din raportarea la parerile celorlalti.

Si  fiecare analiza a celor din fata mea, scotea la iveala o ostilitate imaginara sau doar exagerata  pe care o percepeam sau o atribuiam interlocutorilor, iar spiritul meu critic devenea si mai exigent cu propria mea persoana si asa incercata de emotii. Ma incerca senzatia ca sunt exagerata, ca tracul meu este vizibil iar eu arat deplasat si penibil…si mi-as fi dorit sa pot face o gaura intr-un colt de dusumea unde sa ma strecor si sa devin invizibila.

M-am intrebat multa vreme care a fost punctul de pornire al acestor emotii exagerate si desi nu puteam defini cu exactitate momentul, mereu realizam ca nu am fost atat de emotiva dintotdeauna. In copilaria timpurie, eram competitiva si mult mai curajoasa, imi placeau intrecerile, avusesem atitudine de lider si putusem  infrunta competitiile, provocarile varstei sau adultul (fara insa a fi fost impertinenta insa  mereu “curajoasa” asa cum ma descriau cei care au participat activ la procesul meu de dezvoltare).

Imi amintesc insa, cu claritate ca, tocmai acest curaj, ii determina pe cei din jur sa imi ceara performanta, bazandu-se pe calitatile mele, pentru obtinerea unor rezultate ce puteau avantaja, echipa, grupul, familia etc. Depindea de mine un succes general, trebuia sa dau ce puteam mai bun, pana la capat si asta pe mai multe paliere (in mod special educational in cadrul scolii sau in cadrul unor concursuri la care trebuia sa reprezinta un grup sau clasa, aptitudinal pentru ca demonstrasem ca eram talentata si trebuia sa performez artistic intr-o anumita directie, familial pentru ca eram unica fata din familie si trebuia sa imi dezvolt anumite calitati trebuind in acelasi timp sa ma raportez la “pretentiile” membrilor familiei care vedeau in mine calitati pe care ei nu le avusesera sau care nu le fusesera cultivate din anumite motive).  A existat mereu o competitie in care eram comparata cu alte personaje iar eu trebuia neaparat sa fiu mai buna. Primul esec nu mi-l mai amintesc …insa esecuri au fost iar eu nu eram pregatita sa le incasez si evident ca nici nu eram sustinuta sa accept si astfel de situatii de altfel normale in existenta fiecaruia,  ci eram criticata si mi se cereau mereu eforturi suplimentare doar pentru ca altcineva considera ca pot.

Eram sau trebuia sa fiu perfecta.

In timp am dobandit o forma de anxietate sociala, pentru ca, din cauza asteptarilor consideram ca trebuie sa am neaparat ceva interesant sau inteligent de spus…altfel banalitatea cuvintelor mele ar fi dezamagit. Si cu cat cresteau pretentiile cu atat se deteriora stima de sine iar eu ma raportam si mai mult grupului, dorindu-mi sa fiu singura si sa ma comport asa cum imi tuna prin cap fara sa imi mai studiez  gesturile sau cuvintele si fara sa stau cu atentia incordata ca nu cumva sa gresesc.

Adolescenta a adus cu sine o avalansa de procese si senzatii, emotiile au scapat din frau, am devenit opozitionista si deprimata, interiorizata sau la polul opus opulenta (evidentiindu-ma in sens negativ, din dorinta de a “pedepsi” audienta sau in scop de auto-penitenta). Era un cerc vicios…in care ma invarteam si deveneam doar mai confuza si mai speriata si nicidecum performanta.

Ma invalidam de fiecare data cand ma autoanalizam si simteam nevoia sa afisez aproape brutal neputinta mea in dorinta de a fi lasata in pace. Si a venit si momentul cand cei din jur nu au mai avut asteptari, ci se comportau cu o consolare care ma facea sa par o umbra a succesului de odinioara. Devenisem modelul perfect de “loser”, tanara femeie era doar o replica palida a asteptarilor. Asistam neputincioasa la propria cadere si decadere. Stiam insa ca undeva in mine, existau parti bune, insa ele erau atat de acoperite si de ratacite incat cu greu gaseam cate o resursa pentru ceva. Imi lipsea dorinta si placerea de a face ceva, totul era dupa reguli pe care le respectam fara sa inteleg prea bine rostul lor…si acceptarea era un fel de ignoranta si nepasare. Nu imi mai doream nici un fel de schimbare sau provocare.

Insa schimbarile au aparut, si au atras dupa sine un zbucium intreg in incercarea de a ma regasi si de a nu claca. Spaimele si tracul se instalasera, iar eu eram prinsa in propria mea colivie.

Am inceput sa caut ajutor, sperand in minuni si in sansa aparuta pe neasteptate, ma bazam pe un noroc iluzoriu de parca propria mea viata devenise un joc la ruleta….la ruleta ruseasca chiar.

Despre trac si timiditate

Despre trac si timiditate

Toate discursurile mele anemice erau interpretate cu privirea ratacita ori printre scandurile dusumelei ori prin crapaturile peretilor…niciodata insa cu privirea intersectata cu cea a interlocutorilor. Si asta, pentru ca nu voiam sa-mi vad reflexia in expresia fetei lor, pentru ca nu voiam sa descifrez dezaprobarea sau mila din ochii lor.

Sansa insa a fost de partea mea, si am avut parte de oameni intelegatori care au stiu sa treaca cu atentia dincolo de incercarile mele esuate de a disimula o normalitate relativa. Insa nu m-am bazat pe ei, am refuzat sa devin “capusa” oricat de moale si consolator ar fi putut fi. Prezenta si bunatatea m-au stimulat…Bunavointa a fost prima treapta.

Am vrut sa ma recuperez si sa ma reintegrez. A fost nevoie si aici de un inceput, si mai ales au fost necesare niste asteptari realiste.

Vointa mea demult abandonata a fost data jos din podul mintii si repusa la treaba. Ca un angrenaj ruginit insa inca functional mintea si organismul meu au inceput sa colaboreze, sustinandu-ma in procesul de regasire sau de transformare.

Am pornit cu introspectia interioara, am reinvatat sa ma apreciez si sa ma plac…sa ma accept, mai apoi sa ma iubesc . Apoi am inceput sa privesc oamenii in ochi si sa le sustin privirea. A fost ca un fel de asumare a propriei imagini reflectata prin atitudinea celorlalti. Uneori am fost placut impresionata si chiar magulita…alteori a trebuit sa realizez ca nu pot fi pe placul tuturor, insa nu m-am mai autoinvinovatit pentru asta.

Apoi a venit confruntarea, si am luat la pachet nodurile din stomac si transpiratiile si gafele, am zambit explicand celor din jur cu simplitate si seninatate natura emotiilor. Facandu-ma inteleasa, am schimbat perceptia oamenilor asupra mea. Pana la urma schimbarile din jurul meu au inceput cu mine. Insa a trebuit sa accept si ca aceste schimbari nu vin ca o avalansa, astfel am invatat sa am rabdare cu mine si cu cei din jur si am mai invatat un lucru esential…am invatat sa astept.

Am exersat, am insistat, am incetat sa mai judec sau sa critic…si esential a fost sa nu caut vinovati nici in exteriorul si nici in interiorul meu. Simtul meu critic a fost amputat pana la un nivel care ma sustinea fara sa ma doboare. Am scos negatiile din vocabular si mai ales din minte. Am refuzat sa pun esecul ca punct de plecare..iar acolo unde totusi esuam, nu mai luam lucrurile ca fiind un capat de drum infundat. Am reinceput sa sper si lucrurile bune au inceput sa rasara incet dar sigur in viata mea. Orice mica realizare era primita si privita cu bucurie, fara a face comparatii si fara incercari de a o depasi, doar pentru ca trebuia sa-mi fortez limitele.

Viata mea nu mai era traita cu adrenalina si nervi intinsi la maxim insa nici nu ma mai inchideam in propriile deprimari in care ma “biciuiam” autoinvinovatindu-ma de propria neputinta.

Am descoperit ca am preferinte si dorinte proprii si am fost incatata sa fac activitati care nu trebuia performate dar care imi faceau bine, am invatat sa ascult si am inceput sa ma fac la randul me ascultata, cu seninatate si simplitate fara incercarea de a impresiona.

Am inceput sa depasesc situatiile jenante cu un zambet, renuntand  sa  mai “intru in pamant” de rusine. Astfel am aflat ca e normal sa se intample astfel momente si ca nu eram singura ghinionista, fusesem insa printre putinii care dadusem importanta subliniind astfel tragicul sau comicul situatiei.

Gestionarea propriilor emotii a fost un pas important, acum insa a devenit o rutina, fara insa a ma desensibilizata.

Cand totusi sunt pusa brusc in fata unei situatii noi, spontaneitatea nu ma lasa niciodata in pana. Si astfel trag aer in piept imi pun zambetul pe chip si privesc problema si interlocutorul direct in fata. Atat contactul vizual cat si analiza reactiilor celuilalt au partea lor de importanta.

Apelez la trucuri si ajutoare, imi notez cand nu reusesc sa fiu organizata, imi exprim emotiile cu naturalete si sinceritate fara a exagera natural or insa si mai ales fara a fi teatrala.

Despre trac si timiditate

Despre trac si timiditate

Incerc atunci cand am ceva important de spus sa o fac concis fara sa ma pierd in detalii si fara sa ma indepartez de subiect. Si mai ales incerc sa nu ezit, pentru ca, acum stiu ca, timpii morti nu ma ajuta decat sa ma pierd si mai mult. Daca in grupul din fata mea se afla persoane cunoscute mentin mai des contactul vizual cu acestia familiarizand-ma asfel cu atmosfera. In acest fel se elimina multe bariere si siguranta de sine se instaleaza, cand este sustinut un asa zis acord vizual .

Exersati comunicarea atat cu membrii familiei sau cu prietenii, oriunde puteti intra in contac cu persoane mai mult sau mai putin cunoscute. Nu va rezumati doar la expresiile de baza decat atunci cand sunteti nevoit sa o faceti sau cat acest aspect va avantajeaza. Comunicand deschis cu mai multe categorii de persoane va ajuta sa invatati sa reactionati intr-o varietate de situatii si in combinatii de genuri umane. Experienta si antrenamentul va ajuta sa deveniti atat extrovert intr-o buna masura cat va si sprijina siguranta si stima de sine. Astfel tracul este mult atenuat, putand infrunta cu succes chiar si situatii sau persoane mai putin placute. Nu evitati si nu va ascundeti dupa paravane, sustinatori, sau in anumite medii aparent securizante . Nu veti avea mereu la indemana aceste instrumente si/sau situatii si astfel  va veti simti descoperiti si incapacitati.

Teama ne limiteaza mult manifestarile fiind un puternic stimulent pentru esec si o bariera greu de trecut in experimentarea situatiilor noi. Datorita disconfortului resimtit exista tendinta de a renunta, limitandu-ne  atat viata cat si propriile libertati. Astfel din dorinta de a evita sau de a ne mentine intr-o zona de confort ajungem sa ratam decizii avantajoase si sa facem alegeri din cele mai nefericite. Rezultatul?  Reintram in cercul vicios cauza-efect.

Primul si cel mai important sfat pe care mi l-am dat si care a avut efect a fost sa nu mai incep niciun gand si nicio exprimare cu o negatie. In loc sa spuneti “mi-e teama sa nu…..” e mai frumos si mai bine sa incepeti cu “imi doresc sa….”. Negatia atrage de la sine nemultumiri, spaime, esecuri, iar cheia succesului nu consta in “nu vreau sa”…ci in “VREAU sa….”.

Sa nu uitati ca suntem rezultatul propriilor noastre emotii si ganduri, tot ce gandim si ce exprimam atrage de la sine reactiile celor din jur…si cand inducem negatia prin exprimare scad sansele de a obtine o rezolutie pozitiva atat de scontata si de asteptata de altfel.

Fiti pozitivi, iubiti si iubiti-va … si nu uitati sa zambiti,zambetul e cea mai buna balustrada de sustinere a gandurilor si intentiilor bune…atat ale voastre cat si ale celor cu care veniti in contact.

Contributor: Ana-Maria Anca

Share on Facebook0Share on Google+0Share on LinkedIn0Tweet about this on Twitter0Email this to someone

Despre Mihai

Ai o problema si nu stii cum sa o rezolvi? Vrei sa-ti depasesti limitele, sa-ti rezolvi conflictele interne si sa te cunosti, pentru a trece peste orice obstacol din viata ta? Te pot ajuta sa devii mai bun! Contacteaza-ma ACUM!

Trimite un comentariu

Adresa dvs. nu va fi facuta publica. Required fields are marked *

*

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>